Marea reformă europeană a locuirii și paradoxul României: bani pentru case accesibile, taxe mai mari pentru proprietari
Europa a ajuns într-un punct în care locuința nu mai este tratată doar ca proprietate privată sau problemă socială, ci ca infrastructură economică. Dacă un profesor, un medic, un polițist sau un tânăr angajat nu își mai permite să locuiască în orașul în care muncește, problema nu mai este doar a individului. Devine o problemă a economiei. De aici trebuie înțeleasă schimbarea de direcție de la Bruxelles și interesul fără precedent pentru locuințe în viitoarea arhitectură financiară europeană.
Numai că România intră în această nouă epocă europeană a locuirii cu o particularitate pe care Bruxelles-ul nu o poate ignora, iar Bucureștiul n-ar trebui să o trateze contabil: românii nu sunt în primul rând o națiune de chiriași, ci una de proprietari. Pentru milioane de familii, apartamentul nu este un activ financiar cumpărat pentru randament, ci averea strânsă într-o viață și, deseori, singura plasă de siguranță pe care o au.
🗞️ Citește și Acestea
Adevăratul pericol nu este confiscarea proprietății, ci fiscalizarea ei peste capacitatea proprietarului de a o susține. Este o diferență enormă juridic, dar pentru omul care nu mai poate suporta costurile poate deveni, în cele din urmă, o diferență mult mai mică economic.
Să ne imaginăm un pensionar care locuiește de 30 de ani într-un apartament cu două camere din cartierl clujean Mărăști. Nu a speculat piața imobiliară, nu este dezvoltator și poate că nu deține o a doua proprietate. Pur și simplu apartamentul cumpărat într-o altă epocă valorează astăzi, datorită evoluției pieței clujene, 150.000–170.000 de euro. Proprietarul nu a devenit însă automat de câteva ori mai bogat în venituri. Prețul apartamentului a crescut fără ca pensia lui să crească în aceeași proporție.
Ce va face statul atunci când va calcula mai realist valoarea proprietății? Va considera că omul care locuiește într-un apartament de 170.000 de euro este un contribuabil bogat sau va ține cont de faptul că acesta poate avea o pensie de câteva sute de euro pe lună?
Valoarea de piață nu este venit.
Un apartament care valorează 200.000 de euro nu îi pune proprietarului 200.000 de euro în cont. Banii apar numai dacă îl vinde, îl închiriază sau îl folosește pentru o operațiune financiară. Dacă este locuința în care trăiește, creșterea valorii este în bună măsură o avere „pe hârtie”. De aceea, orice trecere către o fiscalitate mai apropiată de valoarea proprietății trebuie însoțită de protecții pentru locuința principală, persoanele cu venituri reduse și proprietarii vârstnici.
Bruxelles-ul poate pune miliardele pe masă, poate relaxa regulile și poate declara locuința accesibilă o prioritate europeană. Dar nu Bruxelles-ul va stabili cât va plăti pensionarul din cartierul Mărăști pentru apartamentul său și nici dacă România va construi zece mii de locuințe sau va produce zece mii de pagini de strategii. Asta va fi responsabilitatea Guvernului și a administrațiilor locale.
România are, astfel, în față o oportunitate rară, dar și o contradicție periculoasă. Poate folosi banii europeni pentru a face locuirea mai accesibilă și pentru a construi acolo unde piața nu mai răspunde nevoilor oamenilor. Dar dacă, simultan, va împinge fiscalitatea proprietății înainte fără să țină cont de veniturile celor care dețin aceste proprietăți, poate ajunge la rezultatul absurd în care statul construiește locuințe accesibile pentru unii, în timp ce face locuințele existente tot mai greu de păstrat pentru alții.
Pentru România, marea întrebare a următorilor ani nu va fi doar „câte locuințe construim?”, ci și „cine își va mai permite să rămână în casa pe care o are?”.
