Dezbaterile organizate în cadrul Zilelor Culturale Maghiare din Cluj- Napoca au o constantă: se desfășoară exclusiv în limba maghiară, fără traducere pentru publicul interesat sau măcar pentru jurnaliști români.
O barieră lingvistică deliberat ignorată pentru a transforma un eveniment prezentat drept deschis într-un spațiu comunitar închis.
Ultima postare de pe pagina de fb a lui Kelemen Hunor, președintele UDMR este un argument suplimentar.
Mesajul este construit în jurul ideii de „înțelegere”, dar evită tocmai relația esențială pentru societatea transilvăneană: cea dintre români și maghiari.
Kelemen Hunor transmite, dincolo de formulările aparent conciliatoare, o viziune profund separatoare: maghiarii din Transilvania sunt îndemnați să se raporteze în primul rând la ei înșiși, nu la societatea românească din care fac parte.
Întrebarea invocată în postare – „ce putem face noi, maghiarii din Transilvania, pentru a ne înțelege mai bine?” – pare să deschidă tema dialogului. În realitate, ea este imediat închisă în interiorul aceleiași comunități. „Celălalt” nu este românul, ci tot maghiarul. Solidaritatea despre care vorbește liderul UDMR nu este una civică, între cetățenii aceleiași țări, ci una exclusiv etnică.
Afirmația potrivit căreia comunitatea maghiară „se poate baza în primul rând pe ea însăși și pe membrii săi” conturează imaginea unei comunități asediate, obligate să se retragă în interiorul propriilor structuri.
Efervescența discursivă din postare ascunde un fapt brutal: modelul de putere al lui Kelemen Hunor este în criză. Dependența ombilicală de Budapesta s-a transformat, pe măsură ce orbánismul a început să își piardă aura de “incontestabilitate” europeană, dintr-un atu într-o vulnerabilitate. În absența acelei forțe de atracție exterioare care îi conferă legitimitate, Hunor încearcă acum o pivotare periculoasă.
Mesajul său de „înțelegere reciprocă” și „forțe proprii” este, de fapt, un îndemn la izolare.
Este o manevră disperată de a construi o cetate asediată imaginară, unde orice critică adusă actului de guvernare al UDMR este percepută ca un atac la identitatea maghiară.
Comunitatea începe însă să realizeze că acesta este mecanismul politic prin care UDMR și-a conservat influența timp de peste trei decenii: delimitarea comunității maghiare de majoritatea românească și prezentarea partidului drept singurul garant al supraviețuirii sale.
Destul de abil să nu proclame separatismul teritorial, Kelemen Hunor cultivă acum un separatism social și mental. Maghiarii sunt îndemnați să trăiască politic, cultural și instituțional într-un circuit propriu: școli separate, presă separată, instituții controlate etnic, finanțări venite pe filiere distincte și o reprezentare politică monopolizată de UDMR. În acest model, contactul direct dintre români și maghiari devine secundar, iar partidul rămâne intermediarul obligatoriu.
Dacă românii și maghiarii ar comunica direct, ar descoperi că împărtășesc aceleași probleme: nivelul de trai, inflația, corupția, calitatea școlilor, spitalele, infrastructura și abuzurile administrației. Frontiera etnică s-ar estompa, iar monopolul politic al UDMR ar deveni mai greu de justificat.
Discursul lui Kelemen Hunor de la Zilele Culturii Maghiare ar trebui să lase un gust amar pentru orice observator onest al scenei politice. Învelișul festiv, cultural, al evenimentului a servit drept paravan pentru ceea ce nu este, în esență, decât o declarație de panică a unui lider care își simte pământul sub picioare devenind tot mai instabil. Pentru oricine analizează mutațiile din estul Europei, este limpede: Hunor se află în „zodia” pierderii relevanței sale externe, odată cu slăbirea sistemului Orbán, și încearcă disperat să suplinească această pierdere printr-o închidere forțată a comunității maghiare într-o carapace de izolaționism etnic.
