Există în politica românească un moment aparte, aproape ritualic, în care un politician ajunge în fața unei clădiri noi, se așază lângă o panglică, ascultă câteva discursuri, zâmbește fotografilor și, cu o solemnitate bine exersată, ne explică tuturor cât de important este că România se dezvoltă.
De regulă, nimeni nu mai întreabă cine a avut ideea proiectului, cine a muncit ani întregi pentru el, cine a găsit finanțarea, cine a întocmit documentațiile, cine a urmărit lucrările și cine a făcut posibil ca, într-un final, clădirea să fie gata. Pentru că în România politică există o regulă nescrisă: cei care muncesc construiesc, iar cei care ajung la inaugurare vorbesc despre construcție.
Exact într-un asemenea decor a ajuns Ilie Bolojan la Cluj-Napoca, la inaugurarea Centrului de Neurochirurgie și Patologie Cerebro-Vasculară al Spitalului Clinic Județean de Urgență. Un proiect important pentru medicina clujeană și pentru pacienții din întreaga regiune, un proiect care merită, fără nicio discuție, respectul și recunoștința publică. Iar dacă există un motiv real pentru care Bolojan merita să fie acolo, acela este faptul că medicii care vor lucra în acest centru și pacienții care vor beneficia de el reprezintă partea cu adevărat importantă a acestei povești.
Numai că, ascultând discursul premierului, nu poți să nu remarci o anumită ironie a situației. Ilie Bolojan, premierul care a devenit în ochii multor români simbolul austerității, al reducerilor de cheltuieli și al mesajului repetat că statul trebuie să taie, să economisească și să ceară sacrificii, a venit la Cluj să vorbească despre investiții, dezvoltare și despre marile „locomotive” ale României. Iar Clujul, evident, este una dintre ele.
🗞️ Citește și Acestea
Aici premierul are dreptate. Clujul este o locomotivă a României. Numai că există o mică problemă: locomotiva aceasta mergea și înainte ca Ilie Bolojan să ajungă premier.
Clujul nu a devenit un centru medical puternic în momentul în care Bolojan a intrat în Palatul Victoria. Nu medicii clujeni au așteptat venirea lui pentru a începe să facă performanță, nu universitățile au început să formeze specialiști după instalarea actualului guvern și nici antreprenorii din Cluj nu au descoperit economia de piață după ce premierul a început să vorbească despre eficiență. Această dezvoltare este rezultatul unei munci de zeci de ani, al unor generații de profesioniști, al unor administrații succesive și, mai ales, al oamenilor care au avut suficientă energie și suficientă ambiție pentru a construi ceva într-o țară în care statul a fost, de multe ori, mai degrabă o piedică decât un accelerator.
De aceea, discursul lui Bolojan despre Cluj trebuie ascultat cu o anumită rezervă. Nu pentru că ceea ce spune despre medici, despre investiții sau despre performanță ar fi greșit. Dimpotrivă. Este imposibil să nu fii de acord cu aceste lucruri. Problema este că, atunci când un premier vorbește despre o Românie care se dezvoltă, românii au tot dreptul să se uite și la ce se întâmplă dincolo de zidurile unei clădiri inaugurate cu fast.
Pentru că există România discursului oficial și există România de zi cu zi.
În România discursului oficial, trebuie să fim optimiști, pentru că avem investiții, proiecte, reforme și „locomotive” ale dezvoltării. În România de zi cu zi, oamenii își calculează facturile, taxele, ratele și cheltuielile lunare și încearcă să înțeleagă de ce, după atâtea promisiuni de reformă, soluția statului pare să fie aproape întotdeauna aceeași: mai mulți bani luați de la cei care muncesc și mai puțini bani cheltuiți pentru ceea ce statul consideră că își mai poate permite.
Aici apare adevărata contradicție a momentului Bolojan.
Premierul vine la Cluj și vorbește despre necesitatea investițiilor în sănătate, ceea ce este absolut corect. Dar aceeași guvernare vorbește, în același timp, despre austeritate și despre necesitatea reducerii cheltuielilor. Iar între cele două există o tensiune pe care niciun discurs festiv nu o poate ascunde. România are nevoie de spitale moderne, de echipamente, de medici bine plătiți, de infrastructură medicală și de investiții pe termen lung. România are nevoie de autostrăzi, școli, universități și infrastructură. România are nevoie de dezvoltare. Dar dezvoltarea nu se face doar cu discursuri și nici cu inaugurări la care politicienii apar în ultimul moment.
Dezvoltarea costă.
Iar întrebarea pe care Bolojan trebuie să o accepte, ca premier, nu este dacă trebuie să dezvoltăm România. Evident că trebuie. Întrebarea este cum o dezvoltăm în timp ce statul le cere românilor să accepte austeritatea?
Pentru că este ușor să vii la o inaugurare și să vorbești despre cât de important este să investim. Este mai greu să explici unui antreprenor de ce trebuie să plătească mai mult, unui angajat de ce trebuie să suporte o povară fiscală mai mare, unei administrații locale de ce trebuie să reducă anumite cheltuieli sau unui cetățean de ce statul nu poate oferi mai mult, deși îi cere să plătească mai mult.
Iar aici apare ceea ce poate fi numit, fără prea multă diplomație, tupeul politic al momentului.
Nu este tupeu faptul că Bolojan a venit la Cluj. Nu este tupeu faptul că a lăudat medicii. Nu este tupeu faptul că a vorbit despre profesorul Ștefan Florian și despre echipa sa. Aceștia chiar merită toate cuvintele de apreciere. Este însă o anumită doză de tupeu în a transforma o inaugurare care este rezultatul unei munci începute cu mult înaintea actualului guvern într-o nouă ocazie de a vorbi despre cât de bine merge România sub actuala administrație.
Pentru că un premier nu trebuie confundat cu un constructor.
Premierul poate participa la inaugurare, poate asigura continuitatea finanțării și poate sprijini funcționarea sistemului. Dar nu poate rescrie trecutul unei investiții doar pentru că a ajuns la ceremonie în ziua în care se deschide ușa.
Și aici ar fi fost mult mai elegant ca Ilie Bolojan să spună pur și simplu adevărul: că această investiție este rezultatul unei munci colective, desfășurate pe parcursul mai multor ani, că administrația locală, Ministerul Sănătății, medicii, proiectanții, constructorii și toți cei implicați merită recunoaștere și că rolul actualei guvernări este să continue investițiile, nu să își însușească meritele celor care au pus fundația.
Ar fi fost un discurs mult mai puternic.
Pentru că adevărata performanță politică nu constă în a tăia panglica unei investiții începute de alții, ci în a face în așa fel încât peste cinci sau zece ani să existe încă zece astfel de centre. Adevărata performanță nu este fotografia de la inaugurare. Este continuitatea. Iar aici România are o problemă uriașă.
De ce Spitalul de Copii nu merită același sprijin?
Poate că aici este momentul în care discursul lui Ilie Bolojan devine cel mai interesant. Pentru că, în timp ce premierul vorbește la Cluj despre investiții, despre performanța medicinei clujene și despre faptul că întreaga regiune ajunge aici atunci când spitalele din celelalte orașe nu mai pot să îi ajute pe oameni, la câțiva kilometri distanță există un proiect medical pe care administrația județeană îl construiește practic cu propriile resurse și pentru care Guvernului i se cere de luni de zile să pună umărul.
Iar aici nu mai vorbim despre interpretări politice sau despre impresii. Vorbim despre declarațiile publice ale lui Alin Tișe, președintele Consiliului Județean Cluj și, deloc neimportant, membru al PNL, partid din care provine și Ilie Bolojan.
Tișe nu s-a plâns o dată, la o cafea, că Guvernul nu îl ajută. A spus public, în repetate rânduri, că a solicitat sprijinul Guvernului pentru Spitalul Pediatric Monobloc și că acesta nu a venit. În iunie, Consiliul Județean Cluj transmitea că Tișe a apelat la toți miniștrii Sănătății și la prim-miniștrii din ultimii ani pentru finanțarea proiectului și acuza că solicitările au fost ignorate. Mai mult, Tișe afirma că proiectul este unul regional și că doar 59% dintre copiii tratați la Spitalul Clinic de Copii provin din Cluj, restul venind din celelalte județe ale regiunii și din țară.
În august, mesajul lui Tișe era practic același: lucrările la Spitalul Pediatric Monobloc continuă, Consiliul Județean finanțează proiectul din fonduri proprii, dar administrația județeană „încă așteaptă ca și Guvernul României să înțeleagă necesitatea finanțării acestui spital, care nu este doar pentru clujeni, ci al întregii țări”. Așadar, avem o situație aproape absurdă.
Bolojan, noul „salvator” al României. Cu foarfeca în mână și austeritatea în buzunar
Iar dacă tot vorbește despre locomotive, poate ar trebui să explice și de ce România a ajuns să fie o țară în care locomotiva economică trebuie să tragă după ea un stat atât de greu, atât de scump și atât de puțin eficient.
Clujul produce, investește, atrage oameni și companii, dezvoltă universități și spitale și continuă să meargă înainte. Dar nu poate fi folosit la nesfârșit drept decor pentru discursurile de la București. Nu poți veni în Cluj, să arăți către o investiție importantă și să spui că aceasta este dovada că România se dezvoltă, în timp ce în restul țării oamenilor li se explică de ce trebuie să accepte reduceri, taxe și sacrificii.
Mai ales că nota de plată a acestei Românii este suportată tocmai de oamenii care o țin în picioare zi de zi: medicii care muncesc în spitale, antreprenorii care își duc companiile mai departe, angajații care își plătesc taxele, profesorii care încearcă să facă performanță într-un sistem complicat și, în cele din urmă, milioane de români care nu au nici microfoane, nici tribune și nici posibilitatea de a negocia atunci când li se spune că trebuie să mai facă un sacrificiu.
De aceea, centrul inaugurat la Cluj trebuie să rămână ceea ce este cu adevărat: o veste bună pentru pacienți și pentru medicina românească.
Iar meritul principal trebuie să rămână al celor care au făcut posibil proiectul și al medicilor care vor transforma clădirea, aparatura și tehnologia în ceea ce contează cu adevărat: șanse în plus pentru oameni.
Cât despre politicieni, aceștia ar trebui să învețe un lucru simplu: panglica se taie într-o zi, dar un sistem medical se construiește în decenii.
Și poate că, înainte de a ne explica nouă cât de important este Clujul pentru dezvoltarea României, Ilie Bolojan ar trebui să-și amintească faptul că această „locomotivă” nu a fost pornită de el și nici nu funcționează cu motorul Palatului Victoria.
Clujul funcționează pentru că oamenii de aici muncesc.
Iar România va începe să funcționeze cu adevărat atunci când politicienii vor înțelege că rolul lor nu este să apară în fotografia de la final, ci să se asigure că proiectele bune continuă, că banii publici sunt administrați corect și că investițiile nu devin simple decoruri pentru conferințe de presă.
În rest, panglica poate fi tăiată.
Foarfeca este, probabil, cea mai ușoară parte a guvernării.
Greul începe după ce se termină ceremonia.
