Există situații în care instituțiile statului trebuie să dea explicații cel puțin la fel de convingătoare precum cele pe care le solicită persoanelor pe care le verifică. Cazul primarului municipiului Turda, Cristian Matei, este unul dintre ele.
Din explicațiile oferite de edil și din informațiile prezentate public până în acest moment rezultă un aspect esențial: sumele încasate nu reprezentau un salariu și nici remunerația pentru o activitate prestată, ci drepturile patrimoniale aferente participației pe care acesta o deținea într-o societate comercială.
Diferența este fundamentală.
Un salariat are un contract individual de muncă, are atribuții, un angajator și apare în Registrul General de Evidență a Salariaților – REVISAL. Pentru veniturile salariale există obligații fiscale și proceduri clare.
🗞️ Citește și Acestea
Un asociat sau acționar, în schimb, poate încasa venituri care decurg din dreptul său de proprietate asupra participațiilor deținute într-o societate. Aceste venituri nu transformă asociatul într-un angajat și nu creează automat un raport de muncă.
Cristian Matei afirmă că exact aceasta este situația sa.
El spune că deținea o participație de 10% într-o societate rezultată în urma divizării fostei societăți Medic Turda și că primea partea care îi revenea din veniturile societății, conform contractului încheiat între asociați. Mai mult, susține că aceste venituri au fost declarate în declarațiile de avere ani la rând.
Dacă aceste afirmații sunt conforme cu realitatea și POT fi probate cu documentele societății, apare întrebarea firească:
Cum poate fi calificată distribuirea unor drepturi patrimoniale drept plată pentru muncă?
Mai mult, dacă ANI susține existența unei activități remunerate, unde este contractul individual de muncă? Unde este înregistrarea în REVISAL? Unde sunt fișa postului, pontajele sau orice alt document care să dovedească existența unui raport de muncă?
Simplul fapt că o persoană încasează bani de la o societate în care este asociat nu înseamnă automat că este și angajatul acelei societăți. În dreptul comercial, diferența dintre calitatea de asociat și cea de salariat este una elementară. Cele două calități pot coexista, dar una nu o presupune pe cealaltă.
Dacă ANI consideră că în acest caz s-a depășit această distincție, atunci instituția are obligația să explice public prin ce probe demonstrează existența unei activități remunerate și de ce veniturile rezultate din participații nu sunt tratate ca atare. În lipsa unei astfel de demonstrații, acuzația riscă să lase impresia că orice asociat care încasează sume din societatea în care deține participații poate fi acuzat că, în realitate, era angajat fără contract.
O asemenea interpretare ar crea un precedent extrem de periculos.
Rolul ANI este esențial într-un stat de drept și nimeni nu contestă necesitatea verificării incompatibilităților sau conflictelor de interese. Tocmai de aceea, acuzațiile formulate de Agenție trebuie să fie impecabil argumentate și bazate pe dovezi incontestabile.
În caz contrar, se ajunge la situații în care nu mai este pusă sub semnul întrebării doar conduita persoanei verificate, ci și temeinicia concluziilor instituției care a formulat acuzația.
Opinia publică are dreptul să afle răspunsul la o întrebare simplă: vorbim despre un venit obținut din calitatea de asociat sau despre un salariu mascat? Diferența dintre cele două nu este doar contabilă. Este una esențială din punct de vedere juridic.
Dar dacă ANI greșește?
Există o întrebare pe care prea puțini și-o pun atunci când un demnitar este pus sub acuzație de Agenția Națională de Integritate. Ce se întâmplă dacă, peste doi, trei sau chiar cinci ani, instanța stabilește definitiv că ANI a greșit? Cine repară prejudiciul de imagine? Cine îi înapoiază omului anii petrecuți prin tribunale? Cine îi restituie zecile de mii de lei cheltuiți pe avocați? Cine îi compensează timpul pierdut, stresul suportat și suspiciunea publică sub care a fost obligat să trăiască?
În România, simpla deschidere a unei investigații poate produce efecte politice și personale uriașe. Titlurile apar imediat, acuzațiile circulă rapid, iar prezumția de nevinovăție este adesea înlocuită în spațiul public de prezumția de vinovăție.
Dacă ulterior instanța stabilește că raportul ANI a fost greșit sau nelegal, instituția merge mai departe. Funcționarii care au întocmit raportul nu suportă, de regulă, nicio consecință personală. În schimb, cel investigat rămâne cu anii pierduți, cu cheltuielile suportate și, de multe ori, cu o imagine publică afectată.
Acesta este motivul pentru care rapoartele unei instituții precum ANI trebuie să fie impecabil fundamentate. Nu doar pentru că legea o cere, ci pentru că fiecare acuzație poate schimba destine, cariere și vieți.
Dacă în cazul primarului Cristian Matei instanța va confirma concluziile ANI, acestea trebuie respectate.
Dar dacă instanța va spune că ANI a greșit, atunci societatea are dreptul să întrebe: cine răspunde pentru eroare? Pentru că într-un stat de drept răspunderea nu ar trebui să existe doar pentru cei verificați, ci și pentru autoritățile care formulează acuzații atunci când acestea se dovedesc neîntemeiate.
