Trăim vremuri în care zgomotul nu mai vine din săli pline, ci din comentarii goale. Un zgomot aspru, plin de venin, alimentat de frustrări personale și de falsa impresie că anonimatul oferă dreptul de a judeca, jigni și minimaliza munca altora. Stau și privesc cu groază câtă răutate se revarsă zilnic în spațiul online, cum unii simt o sete aproape patologică de a provoca și de a arunca cu noroi fără motiv real.
Am văzut recent comentariile scrise sub postările Georgianei Lobonț — oameni care „le știu pe toate”, care decid cine merită să cânte, ce gen e „acceptabil” și cine ar trebui să dispară din peisaj. Comentarii urâte la adresa Vlăduței Lupău, replici sub orice limită a decenței la adresa Andrei Măruță. Și, inevitabil, apare refrenul obosit: „A uitat lumea de Hrușcă.”
🗞️ Citește și Acestea
Nu. Nu a uitat nimeni de nimeni.
Adevărul e mult mai simplu și, pentru unii, mai incomod: fiecare artist își are publicul său, drumul său și timpul său. Muzica nu e o competiție în care unul trebuie să dispară ca altul să existe. Nu e o luptă pentru un tron unic al colindelor sau al succesului.
Faptul că Georgiana Lobonț sau Vlăduța Lupău au abordat și alte stiluri muzicale — inclusiv variante moderne sau comerciale — nu anulează nicidecum capacitatea lor de a interpreta colinde tradiționale românești. Diversitatea nu este o trădare, ci o adaptare. Arta nu este o vitrină prăfuită, ci un organism viu.
Ironia amară este că tocmai cei care urlă cel mai tare despre „tradiție” sunt adesea cei lipsiți de educație culturală și de sensibilitate reală. Tradiția nu se apără cu invective. Nu se păstrează prin batjocură. Nu se onorează coborând sub nivelul demnității umane.
Această răutate gratuită nu spune nimic despre artiștii vizați, dar spune enorm despre cei care o propagă. Și da, fără menajamente: este unul dintre motivele pentru care multora le merge prost în viață. Pentru că energia investită în invidie, venin și dispreț nu construiește nimic. Distruge.
Să fim sinceri până la capăt. Nu oricine poate umple o sală de zece mii de locuri doar cu numele său pe afiș. Nu oricine poate avea un public fidel, concerte sold out și oameni care vin cu drag, nu din obligație. Faptul că aceste artiste reușesc nu este întâmplător și nu este „noroc chior”. Este muncă, este disciplină, este sacrificiu și, mai ales, este conexiune reală cu publicul lor.
Cât despre Hrușcă — la vremea lui, da, umplea săli de spectacole. Și nu pentru că alții nu existau, ci pentru că acela era contextul, epoca, publicul. Astăzi lucrurile s-au schimbat. Gusturile s-au diversificat, oferta culturală este infinit mai mare, iar comparațiile forțate sunt nu doar nedrepte, ci și ridicole. A nega realitatea sau a transforma nostalgia în armă nu ajută pe nimeni.
Nu este o rușine să-ți placă Hrușcă. Nu este o rușine să-ți placă Lobonț, Lupău sau Andra. Rușinos este să crezi că preferințele tale îți dau dreptul să îi umilești pe alții.
Dacă nu-ți place un artist, treci mai departe. Bucură-te de ceea ce îți place. Muzica este despre emoție, nu despre scandal. Despre liniște, nu despre ură. Despre comunitate, nu despre divizare.
Așa că, poate ar fi momentul să lăsăm invectivele, să coborâm tonul și să ne amintim un lucru simplu: există loc sub soare pentru toți. Fiecare cu drumul lui, cu publicul lui, cu vocea lui.
Și, dacă tot vorbim despre colinde, poate că cel mai mare colind ar fi să învățăm, măcar din când în când, să fim oameni mai buni.
Aseară am văzut un concert foarte frumos. Am văzut oameni care au plâns de emoție, iar acest lucru înseamnă că s-au conectat cu artiștii și au trăit muzica și versurile colindelor interpretate de Georgiana și invitații săi. Și, apropo, urmează concertul Vlăduței Lupău și al Andrei Măruță — încă două seri cu sala arhiplină, spre disperarea cârcotașilor.
Să auzim numai de bine.
