Investigația publicată de Emilia Șercan privind doctoratul ministrului Justiției, Radu Marinescu, ridică nu doar o problemă gravă de integritate academică, ci și o întrebare politică inevitabilă: de ce acum? Și, mai ales, cui folosește?
Potrivit analizei PressOne, peste 56% din teza de doctorat a lui Radu Marinescu – 140 de pagini din 247 – conțin texte copiate din alte lucrări, fără ghilimele și fără atribuirea autorilor originali. Vorbim despre copy-paste masiv, inclusiv pasaje consecutive de zeci de pagini, într-o lucrare susținută în 2009 la Universitatea din Craiova, sub coordonarea profesorului Ion Dogaru.
🗞️ Citește și Acestea
Faptele, așa cum sunt prezentate, sunt greu de ignorat. La fel de greu de ignorat este însă contextul politic în care această investigație explodează.
Un ministru-cheie, într-un moment sensibil
Radu Marinescu nu este un ministru oarecare. În 2026, el va avea un rol central în procedura de numire a procurorilor-șefi ai Parchetului General, DNA și DIICOT – funcții esențiale pentru echilibrul de putere din stat. În același timp, este un ministru susținut de PSD, într-o coaliție guvernamentală deja tensionată de conflicte tot mai vizibile între PSD și PNL.
În acest decor, apariția unui scandal major de plagiat nu este doar o problemă de etică universitară. Este un instrument de presiune politică.
„Normele timpului” – scuza clasică
Ministrul a negat acuzațiile, susținând că nu consideră că a plagiat și că teza sa a fost realizată „în conformitate cu normele timpului”. O apărare devenită reflex pentru demnitarii prinși cu doctorate plagiate. Doar că această explicație nu rezistă verificării: în 2009, plagiatul era deja definit și sancționat ca fraudă academică, inclusiv prin lege, nu doar prin regulamente universitare.
Invocarea reputației coordonatorului de doctorat nu schimbă datele problemei. Responsabilitatea pentru conținutul unei teze aparține autorului, nu profesorului. Aceasta nu este o invenție recentă, ci o regulă de bază a lumii academice.
Întrebarea care deranjează
Și totuși, dincolo de plagiat, rămâne întrebarea pe care mulți o șoptesc, dar puțini o spun deschis: cine a „activat-o” din nou pe Șercan și de ce tocmai acum?
De ani de zile, investigațiile sale au lovit transversal scena politică românească. Însă sincronizarea acestui caz – un ministru PSD, într-un moment de clinciuri evidente în coaliție, cu mize uriașe pe Justiție – ridică suspiciuni legitime. Nu despre veridicitatea documentelor, ci despre oportunitatea politică a publicării lor.
Jurnalism sau piesă într-un joc mai mare?
A pune această întrebare nu înseamnă a nega faptele. Textele copiate sunt fie acolo, fie nu sunt. Dar într-un stat în care scandalurile apar adesea „la momentul potrivit”, e naiv să ignorăm posibilitatea ca dezvăluirile să fie folosite ca armă politică, indiferent cât de reale sunt.
Doctoratul ministrului Justiției devine astfel mai mult decât o problemă personală: devine o piesă într-un joc de putere, în care integritatea academică, justiția și stabilitatea coaliției se intersectează periculos.
Dacă plagiatul se confirmă, Radu Marinescu are o problemă majoră de credibilitate și ar trebui să răspundă public, nu prin formule evazive. Dar, în același timp, publicul are dreptul să se întrebe cine trage sforile, cine câștigă și cine pierde din detonarea acestui scandal exact acum.
Pentru că, în România, adevărul rar vine singur. De cele mai multe ori, vine la pachet cu interese.
